Viața cu Doru

Coooncurs..... maaare concurs! Dragi bloggeri din toată țara, la data de 1 octombrie începe marea competiție, SuperBlog 2012. Premiile sunt pe măsura creativității voastre. Nu uitați să vă înscrieți și mai ales nu uitați să faceți cunoscut SuperBlog-ul pe pagina voastră de internet. Cooooncurs..... maaaaaare concurs! Probabil că prin acest text aș încerca să fac cunoscut evenimentul dacă aș fi vornicel printr-un sat de munte unde încă se mai respectă tradiția, și aș umbla de dimineață până seara strigând în gura mare până nu mă va mai ajuta nici gâtul. Sau dacă aș fi la mare, la soare aș putea folosi vestitul vaporaș care oferă o plimbare de neuitat pe mare botezându-l SuperBlog 2012 și dând în loc de bilete pliante de prezentare. Dar nu știu cât ar fi de eficient. Așa că dacă tot e o competiție de bloggeri cel mai bine ar fi să profit de domnul internet și să îl exploatez la maxim.

Ca să vezi în viitor trebuie să te uiți la prezent și mai ales în trecut. Aruncând o privire asupra componentelor de stocare se poate observa cum acestea tind să devină din ce în ce mai mici, cu capacități de stocare a informației tot mai mari și viteze de scriere- citire în ascensiune.  Prima metodă de stocare a informației a început cu cartelele perforate. Un țesător pe nume Basile Bouchon a folosit o buclă de hârtie perforată pentru a controla un război de țesut în anul 1725. Acea hârtie conținea programul pentru acel război. Erau niște benzi de hârtie cu găuri: unde era gaura mașina înregistra 0, unde nu, 1 și de aici a pornit comunicarea om - mașină în cod binar, cod care se folosește și în zilele noastre. Practic acele cartele aveau memorat un anumit program. Cine ar fi crezut atunci că în timp ce străbunicile noastre se chinuiau cu spata și cu suveica, într-un colț a lumii cineva încerca să le ușureze munca.

Într-o zi privindu-mi năzdrăvanii cum mănâncă cu poftă niște mere mari, roșii și frumoase, își fac repede loc prin neuronul semi-adormit, amintirile copilăriei când stăteam la gura sobei și mâncam fructele pe care bunicii le puneau cu multă grijă în pod, învelite în paie pentru iarnă. Erau atât de parfumate, încât înmiresmau întreaga încăpere. Nu mai spun de dulcețurile bunicii, compoturile, zacusca de ghebe și câte și mai câte bunătăți pregătite cu migală pentru iarnă,... ei dar ce vremuri. Vara, când bunica nu era acasă, noi, copiii, luam câte o bucată de pâine făcută la țest, în mână și fugeam în grădină dând iama prin castraveți și roșii. Erau nemaipomenite. Când mușcam din roșii ne sărea zeamă pe toată fața, dar asta nu mai conta, căci papilele noastre gustative erau îmbătate de aroma lor. Îmi mai amintesc cu un mare zâmbet pe chip de momentele când ne urcam cât mai sus în meri, peri, cireși sau pruni să luam fructele cele mai frumoase și mai coapte. Unul din vecinii bunicilor, ...

Tocmai ne luasem concediu și ne propusesem să profităm și să lenevim din plin ca să ne încărcăm bateriile. Plimbările prin parcuri și câte o ieșire la o cafenea păreau a fi suficiente. Au trecut așa vreo două zile și deja intervenea rutina. Nu era bine. Cu cafeaua în față am început să ne facem niște calcule și să vedem pe unde am putea călătorii. Inițial ne-am gândit la Grecia, dar tocmai fusesem la mare și parcă nu mai voiam lucrul acesta, apoi la Veneția, oraș romantic, liniștit, plin de istorie și artă, dar și pe acela îl mai văzusem cu ceva timp în urmă, chiar dacă numai în treacăt. Și deodată parcă cineva îmi șoptește la ureche: Paris și mă și surprind spunând cu voce tare. Reacția a fost cea pe care o căutam și decizia a fost luată. A doua zi, cu rezervarea în mână și cu bagajul aruncat în mașină, pornim la drum. Nu știu cum au trecut zecile de ore petrecute la volanul mașinii ci doar planurile pe care ni le făceam, unde vom merge, ce vom face, ce vom vedea. 

 Sunt un plimbăreț din fire și cum am și o familie frumoasă îmi place să facem această activitate împreună, la munte, la mare, oriunde se ivește și se nimerește. Cum nu sunt o persoană trasă prin inel, ci din contră cam la 110 kg, normal că îmi trebuie și spațiu, plus că toată lumea trebuie să stea comod. Ajunși la destinație vrem să ne distrăm, să vizităm, nu să ne plângem de picioarele amorțite sau de spatele cam cocoșat. Plus că îmi place să stau relaxat la volan, nu ca într-o cutie de chibrituri. Ca atare, din punctul meu de vedere unul din elementele esențiale este confortul interior.

Eram obosit, venisem după o zi chinuitoare de muncă și de stat în fața calculatorului pentru a reface niște planuri pentru un vapor. Ochii mă dureau îngrozitor și, deși sunt omul tehnologiei parcă nu mai voiam să aud de ea. Voiam doar să stau liniștit cu ochii în tavan. Ideile începuseră să fugă prin cotloanele creierașului cam zăpăcite, care încotro. Cu o sforțare reușesc să mi le organizez. Am recapitulat dacă am făcut tot ce trebuia la planuri și îmi dau seama că am omis ceva. Ei nu-i nimic, îmi spun, adaug mâine, bine că nu trebuie să reiau totul de la capăt. Îmi dau seama cât de norocos sunt.

Pentru că de ceva vreme sunt departe de casă nu am cum să vă arăt colțișorul meu drag de relaxare și de clătire a ochilor cu câteva pagini dintr-o carte, în serile când sunt obosit și vreau să mă relaxez evadând într-o altă lume. Însă cu toată inima am să vă aduc în universul Cochin-ului, în sufletul lui, unde oamenii încă practică cu multă înflăcărare una din cele mai vechi îndeletniciri, pescuitul.

Primul meu contact cu un calculator a fost în vara anului 1991. Tocmai terminasem cu mențiune clasa a V-a. Premiile se consumaseră în primii 4 ani de școală. Aveam un prieten la scara alăturată care primise cadou cu ceva timp în urmă un calculator. Era cel mai nou model produs d e ICE Felix, HC 91. Îl ținea aruncat undeva pe șifonier, prăfuit și nimeni nu îi mai găsea utilitatea. Părinții mei nu aveau posibilitatea să îmi cumpere unul, așa că am pus la cale un plan pentru a-l cere în împrumut. Într-o seara, m-am dus la el cu o caseta cu Michael Jackson și i-am propus schimbul. Mi l-a dat fără să stea prea mult pe gânduri, oricum nu-l folosea nimeni iar caseta a oprit-o pentru că-i plăcea și lui foarte mult.

Îmi amintesc cu plăcere de modul în care eram hrănit de tatăl meu când era mic. Deși hrănit e puțin spus, mai mult îndopat, niciodată nu mâncam suficient, după spusele mamei. Dar partea frumoasă e că lingura de mâncare se transforma în avion, iar umplutura ateriza în gura mea fără prea mult efort. Era timpul petrecut împreună cu tatăl meu și era plăcut. Dar există și reversul medaliei și anume groaza pe care o aveam când eram tras de obrăjorii mei bucălați de distinsele doamne mai în vârstă, colege de serviciu ale mamei, rude sau cunoștințe de-ale bunicii. Cum nu era suficientă durerea pe care trebuia să o suport, frica trebuia să fie amplificată de replici precum:" Mânca-l-ar mama pe el de grăsunel". Deci în mintea mea de copil totul era cât se poate de clar: nu e bine că sunt gras și deși nu mai voiam să mănânc iar reveneam la jocul tatălui meu și iar eram păcălit să golesc farfuria.

 Print sau online? Este o întrebare bună. Răspunsul ar putea fi unul destul de simplu, ar crede unii: online pentru mail-uri, reviste și cărți și print pentru acte și alte astfel de lucruri ce țin de birocrație, mai ales la noi în ţară. Dar să începem cu puțină istorie, un remember...la început oamenii scrijeleau cu un băț în pământ, apoi cu obiecte ascuțite pe pereții peşterilor. Încet, încet au descoperit pielea şi peniţa, apoi hârtia şi cerneala. Aşa au apărut cărţile, iar scrisul acestora era o adevărată provocare şi operă de artă pe deasupra. Odată cu inventarea tiparniței, deștept nenea Gutenberg, lucrurile au început să se simplifice, erau publicate tot mai multe exemplare ale unei cărţi iar nevoia de împrăştiere a informaţiei a creat şi ziarul. Deci până aici am putea spune că scrisul a jucat un rol foarte important în evoluția omenirii.

Multe invenții din istoria tehnologiei au adus neașteptate beneficii omenirii, dar cea mai importantă dintre toate, cred, că este energia electrică. Să ne imaginăm cum ar arăta lumea fără curent electric: ar trebui să citim la lumina lumânării, ar fi întuneric pe stradă, nu ar mai fi luat naștere concursul SuperBlog și nu aș mai fi scris acest articol pentru că nu s-ar mai fi inventat calculatorul, internetul, metrouri, tramvaie și mașini... nici nu ar mai putea fi luate în calcul. Totul se învârte în jurul curentului electric, fără el nu am mai fi evoluat sau cel puțin nu atât de repede.

        De când e lumea și pământul femeia s-a folosit de anumite tertipuri pentru a se înfrumuseța: haine, coafuri, machiaj, bijuterii. Cleopatra este un argument destul de bun pentru a susține ceea ce am scris mai sus. Însă, ei, statutul îi permitea o vastă garderobă și o multitudine de bijuterii, dar femeia zilei de azi, femeia afaceristă, activă, muncitoare dar cochetă nu are timp să își burdușească șifonierul cu haine și nu are nici spațiu. În plus timpul este un mare dușman al ei. O zi poate decurge liniștită la birou, însă poate presupune și întâlniri de afaceri și seara chiar o cină romantică cu soțul sau iubitul. De cele mai multe ori poate nu reușește să ajungă acasă să mănânce ceva cu atât mai puțin să se schimbe conform cerințelor impuse de diferite evenimente, plus că elementul perturbator poate apărea oricând iar ea, femeia modernă trebuie să fie pregătită.

          Înainte de a intra direct în subiect, trebuie să fac apel la experiența mea personală și să vă  vorbesc despre magazinul online la care lucrez de ceva timp și... lucrez, dar din păcate nu am reușit să vând prin intermediul lui. Lumea care deja ne cunoaște și știe ce anume comercializăm, folosește site-ul doar pentru informare. Nu a comandat nimeni de pe el, dar a fost util atunci când cineva a vrut să trimită mai departe informația și posibilii clienți au văzut creațiile. Pentru că produsele de pe site sunt făcute din pasiune iar veniturile în urma comercializării nu sunt foarte mari, am căutat cea mai ieftină variantă de a crea un magazin online. Am ales un soft gratuit și cel mai ieftin plan de găzduire și gata site-ul. Utilizarea softului nu mi-a creat probleme, am urcat poze, am pus descrieri. Cei drept a luat ceva timp dar cu ajutorul comunității softului și forumurilor nu a fost foarte dificil. Partea la c...

          Povestea începe cu mai bine de zece ani în urmă, eu un pui de electrician, ea studentă la litere. Mi-am dat seama ca este o fire vorbăreață și e clar și că citește mult. Deja începeau frământările căci nu știam cum voi face față, eram pasionat de calculator, internet și jocuri video, nimic din ce știa ea, dar totuși trebuia să avem un punct comun de conversație. Scormonesc prin sertărașele creierului și îmi amintesc de o carte citită cu ceva interes, Bărbații sunt de pe Marte, femeile de pe Venus de John Gray. Deși nu sunt un bun orator, m-am trezit vorbind întruna despre singura carte citită pe nerăsuflate, nu știu dacă mai era nevoie și de vreo declarație căci deja se vedea cum absoarbe cu o sete incredibile cuvintele ce le rosteam, deja o cucerisem. Nu știu dacă o interesam eu sau informațiile pe care i le dădeam, dar cred că nici nu mai conta, discuția decurgea așa cum îmi doream, scopul fusese atins.

          Iată o dovadă de imaginație, dar....ca să îmi fac o idee despre viitor și cum e posibil să percep eu tehnologia atunci, trebuie să urmăresc bătrânii din ziua de azi, cum percep ei prezentul, dar mai ales invențiile de până acum. Îmi aduc aminte cu plăcere când bunicul meu îmi povestea despre acel difuzor prins într-un cui pe perete, acea cutie vorbitoare, care le spunea că s-a inventat scara rulantă și nu-și putea nici măcar imagina cum e posibil ca acea scară să-l transporte până la următorul etaj fără a-și ridica singuri picioarele treaptă cu treaptă. După câțiva ani, venind la oraș, a văzut cu ochii lui la marile magazine și s-a convinsă că este adevărat. Adevărate magii li se păreau cinematografia, televizorul sau calculatorul, când era folosit doar în industrie și se zvonea că va ajunge și în casele oamenilor. Erau foarte sceptici în privința asta. Când mi-am cumpărat primul calculator aveam optsprezece ani, iar bunicul meu ...

           Treceam printr-o perioadă financiară destul de grea, dar pentru că soția mea muncise destul de mult în anul acela voiam să îi ofer o vacanță de vis, chiar dacă era doar pentru câteva zile. Știam că își dorește foarte mult să revadă Veneția, o vizitasem cu câțiva ani în urmă doar în treacăt. Încep să caut oferte pe net, voiam să fie ceva liniștit, intim, relaxant, ca să ne încărcam bateriile. Ceea ce găsisem în Veneția nu se încadra tocmai în bugetul nostru așa că voiam să mă reorientez, dar găsesc pe un site un concurs lansat de lanțurile hoteliere NH Hoteles ce avea ca premiu un voucher de o săptămână într-un hotel de-al lor în orice locație dorea câștigătorul. Încep să caut informații despre aceste hoteluri. Astfel descopăr că este al treilea lanț hotelier din Europa ce deține 400 de hoteluri, în Europa, Africa și America. Spre norocul meu au hotel și în Veneția, ca atare mă înscriu la concurs în speranța că voi câști...

     O temă reală cere o abordare directă și personală. Aveam 18 ani când părinții, pentru că făceam liceul la fără frecvență, au decis să mă bage în câmpul muncii. Deoarece tata lucra ca electrician în șantierul naval m-a angajat și pe mine ca întinzător de cabluri. Nu îmi plăcea deloc ceea ce făceam, și pentru că nu sunt nici omul banului nu aveam nici măcar satisfacția financiară, oricum mama îmi lua toți banii ca să nu îi cheltui aiurea și îmi dădea cu porția. Starea mea de spirit era una deplorabilă, preferam să stau în timpul liber la calculator și cam atât. Eram un pierde vară a cărui stare de depresie se accentua câte puțin în fiecare zi. Și ceea ce era mai rău e că părinții mei îmi tot repetau că asta voi face toată viața, și că nu voi fi capabil niciodată să iau bacalaureatul sau să fac o facultate. Mi s-a spus de atât de multe ori încât am ajuns să cred lucrul acesta.

                                                               Trăim într-o lume agitată, trebuie să ajungem repede la serviciu, trebuie sa ne întoarcem repede acasă, să plătim datoriile și altele, însă uităm ce este mai important, să privim la persoanele din jurul nostru, la dorințele lor, la necesitățile lor. Suntem invitați la o petrecere, la o zi de naștere, la un botez,... lasă că o să cumpăr ceva în drum, să acordăm prea mare atenție la detalii nu avem timp.                 Gândindu-mă la cadouri, la modul în care le alegem și mai apoi le dăruim, mi-am amintit de o întâmplare care a avut loc acum câțiva ani. Era ziua de naștere a soției mele. Nu am făcut mare petrecere, doar cât să marcăm momentul: părinți, nași, veri, câțiva prieteni, un tort...

Doar ce m-am angajat și secretara îmi spune că firma urmează să organizeze o excursie la munte, la Sinaia, cu toți angajații și trebuie să dau un răspuns cât mai rapid dacă mă alătur sau nu. Trebuie să specific că puteam veni însoțiți. Ajuns acasă, deschid subiectul cu soția, bineînțeles că dorește să mergem dar pentru că suntem posesorii a doi prichindei, apar tot felul de mici probleme: cu cine îi lăsăm, și dacă nu vrea nimeni să stea cu ei, putem să-i luăm cu noi? Dacă-i luăm, ce o să facem seara cu ei?...căci nu îi putem lăsa singuri în cameră, nesupravegheați. Eu nu puteam să lipsesc de la petrecere, pentru că noii inginerii urmau să fie prezentați celorlalți angajați , iar soției mele nu îi convenea să rămână acasă, singură cu ei sau în camera de hotel, era și normal.

              Cu câțiva ani în urmă, când eram tânăr și neliniștit, nu că acum aș fi altfel, de fapt tânăr sunt dar ceva mai liniștit, familist convins și cu doi năzdrăvani la activ, am hotărât să fac o excursie de vreo 100 km cu bicicleta.                   Nu vă gândiți că scopul călătoriei mele atât de lungi, călare pe bicicletă, era să admir natura sau să testez bicicleta...nu, nu... eram foarte îndrăgostit, fără bani în buzunar, "ca la 20 de ani fără griji și fără bani", și cu prietena departe de casă.