Tânăr și neliniștit

              Cu câțiva ani în urmă, când eram tânăr și neliniștit, nu că acum aș fi altfel, de fapt tânăr sunt dar ceva mai liniștit, familist convins și cu doi năzdrăvani la activ, am hotărât să fac o excursie de vreo 100 km cu bicicleta.

                  Nu vă gândiți că scopul călătoriei mele atât de lungi, călare pe bicicletă, era să admir natura sau să testez bicicleta...nu, nu... eram foarte îndrăgostit, fără bani în buzunar, "ca la 20 de ani fără griji și fără bani", și cu prietena departe de casă.

                   Pentru că tot nu aveam nimic de făcut mă gândesc să îi fac o surpriză și să petrec câteva zile alături de ea, la bunicii ei. Zis și făcut. Pentru că nu voiam să mă plictisesc pe drum, îmi conving și un prieten să meargă cu mine. Eu aveam o bicicleta nouă, prietenul meu un model mai vechi, dar bine îngrijită. Ne facem planul dimineață și stabilim să plecăm din oraș pe la 12.00. Toate bune și frumoase, numai că ne luăm la puricat bicicletele și constatăm că mai trebuie o roată umflată, o piuliță strânsă și astfel planul nostru se dă complet peste cap și în loc să plecăm la prânz am plecat pe la 5.00 după-amiază. Însă, înainte reușim să ne aruncăm niște sandvișuri și o sticlă cu apă în rucsac, să fie.

                     Ne-am stabilit traseul, ne-am calculat timpul de parcurs, am dat telefon și am anunțat că în 5-6 ore vom ajunge, nu luasem în calcul că am putea avea și surprize mai puțin plăcute la momentul acela, de care, acum, ce-i drept, ne amuzăm când ne aducem aminte. Pe la jumătatea drumului prietenul meu face întindere la piciorul drept, frumos, bani nu aveam suficienți ca să luăm o mașină, seara se lăsase, aveam de ales să ne întoarcem sau să mergem mai departe. Stabilim să ne continuăm drumul, mai târâș, mai pe bicicletă, mai pe lângă ea, am mai parcurs o bucată de drum. Noaptea se lăsase de-a binelea, eram în câmp, stâlpi de iluminat nu erau, și a trebuit sa aprindem lanterna. Pentru că nu am fost suficient de inspirați să luăm baterii de rezervă începuse să cedeze și aceasta așa că am decis să o închidem. Deja era trecut de miezul nopții, proviziile noastre se terminaseră, nu mai puteam merge cu viteză, eram obosiți, iar timpul simțeam că se scurge destul de greu, distanța nu se mai micșorează, ca atare pauzele erau tot mai dese iar foamea începuse să se facă simțită. Pomii aflați pe marginea străzii ne potoleau foamea iar câte o fântână întâlnită răzleț pe câmp setea. Cu chiu cu vai reușim să ajungem în Focșani. De aici nu știam exact pe unde să o luăm și cum vedem doi domni polițiști ne și repezim asupra lor cu întrebări, de, doar erau oamenii legii. Le spunem unde vrem să ajungem și oamenii, "cu bune intenții" ne spun pe unde să o luăm, numai că în loc să ne spună drumul cel mai scurt, probabil că au "uitat", ne indică ruta cea mai lungă și astfel distanța pe care trebuia să o facem în maxim o oră am făcut-o în trei.

                      Ei, acum eram bucuroși că ne apropiam de destinație și dacă nu mai aveam mâncare și apă măcar mai aveam telefonul și reușisem să mai luăm și niște baterii de la un non- stop. Dar cum peripețiile trebuiau să se țină lanț, se descărca și telefonul, și cum nu știam exact unde trebuie să ajung începusem să facem economie și la telefon, îl țineam închis și îl deschideam doar când mai aveam nevoie de o indicație. 

                       În cele din urmă ajungem la destinație, pe la 5 și ceva dimineața, când lumea era deja sătulă de somn și se pregătea să plece la muncă. Ajunși acasă, morți de oboseală și de foame, mâncăm repede niște ochiuri proaspăt făcute, tragem și câte un pahar de țuică bună de țară și la somn. Nu știu cum am adormit și nici când a trecut timpul dar eram sigur că înapoi, la Galați nu vroiam să mă mai întorc tot pe bicicletă așa că ne-am propus să facem rost de bani. 

                    După câteva zile de vacanță la țară, a trebuit să ne întoarcem în oraș. După cum tot pățitu-i priceput,  până la Focșani am venit tot pe biciclete, dar pe drumul scurt, și nu am făcut o ora ci 45 de minute, iar de acolo ne-am luat bicicletele în spate și le-am urcat frumos în tren iar în trei ore eram acasă, spre fericirea și liniștea tuturor.

                       Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2012.