Lupta nemiloasă cu demonul din mintea mea

Nu am mai scris de ceva timp aici în ciuda faptului că mi-am propus de nenumărate ori să o fac. De fapt mi-am propus să fac foarte multe lucruri pe care am ajuns sa le amân la nesfârșit. Dacă reușesc să apăs pe butonul de publicare a acestei postări înseamnă că încă mai am o speranță, spun asta pentru ca am strâns câteva articole care zac în draft-ul blogului.

Mama mea din păcate nu va mai putea citi asta, era mandră când mă citea, e un lucru la care ea nu s-a așteptat de la mine, cred că a fost o surpriză plăcută pentru ea. Aduc aminte de ea pentru că a plecat de lângă noi cu toate gândurile ei, toate emoțiile, toate bucuriile și toate suferințele. A rămas familia în urma ei cu multe amintiri care vor pieri și acestea în timp. Scrisul poate fi o cale prin care poți lasă în urma ta o parte din cine ești și asta ar trebui sa mă motiveze suficient de tare să continui să scriu și să fac materiale pe YouTube, pentru că așa cred ca pot lasă în urmă câteva gânduri care sper eu că pot fi de folos și cumva voi continua să trăiesc chiar și atunci când nu voi mai fi, prin aceste rânduri.

Dacă citești despre criza bărbatului la 40 de ani pe net, vei înțelege faptul ca e vorba de o vârstă la care totul ar trebui să fie în ordine, să ai o casă a ta, o familie, o mașină, o slujba stabilă și o funcție în care aduci performante optime datorita experienței acumulate. Când ajungi la de 40 de ani și realizezi faptul că ești cam la jumătatea drumului și departe de un job care să-ți aducă satisfacție, fără un anume scop în viață, intri în criză. Sunt oameni care nu-și doresc nimic din toate acestea, poate ca pentru tine totul e perfect să fii singur într-o casă din lemn în mijlocul naturii, și poate că în spre asta ar trebui să tind și eu.

În ciuda faptului ca am realizat multe, cariera profesionala este locul unde am eșuat grandios. Eu cred că slujba pe care o ai e un lucru foarte important pentru tine ca persoană, datorită faptului că e locul unde iți petreci cel mai îndelungat timp dintr-o zi, iar dacă nu-ți face plăcere sa mergi acolo, cred ca ar fi bine sa renunți și să o iei de la capăt într-un alt colectiv sau alt domeniu unde îți face plăcere să lucrezi. Eu am făcut aceste schimbări dar din păcate într-un ritm greoi fără să iau in considerare direcția în care îmi doresc să merg.

Mai departe as vrea sa descriu puțin drumul meu anevoios pana la aceasta vârsta și lucrurile care m-au împiedicat să ajung unde mi-am dorit de când aveam vârsta de 10 ani. 

In anii '90, când aveam în jur de 10 ani, îmi aduc aminte de clasica întrebare: ce îți dorești să fii când vei fi mare? și eu le răspundeam că îmi doresc să ajung cercetător, să descopăr lucruri. In anul 1992 după revoluție apăruse HC 91, aici puteți citi cate ceva despre acest super calculator dacă nu ați auzit de el. Eram fascinat de faptul ca sunetul transmitea date către calculator și puteai încărca jocuri și faptul că puteai desena cercuri și pătrate colorate folosind comenzi. Urmăream emisiuni pe TVR pentru a înțelege mai multe despre acest calculator și cumpăram casete audio cu tot felul de jocuri pe care le multiplicam ca să fac schimb cu alți copii. Din păcate părinții mei nu-și permiteau atunci sa-mi cumpere o asemenea jucărie iar eu eram nevoit să împrumut de la vecini pentru scurte perioade de timp. Acesta a fost primul meu contact cu tehnologia care mă fascinase. Cu toate acestea, oricât de fascinat eram, partea de codare reprezenta un lucru foarte greu de înțeles și de fiecare dată când nu reușeam să înțeleg un lucru reveneam la a încărca un joc și mă jucam.

Mi-am dorit foarte mult să învăț partea asta de calculatoare. In generală nu eram strălucit la învățătură dar ce îmi plăcea învățam foarte rapid și luam note bune. În anul 1995, în clasa a 9-a la liceu, în laboratorul de informatica aveam 3 calculatoare, un 286, 386 si un 486. Îmi aduc aminte perfect configurația lor. Din păcate nu puteam făcea prea multe cu ele, 286 era prea vechi și mergea extrem de greu, am încercat să instalăm pe el împreună cu laborantul Windows '95 dar am eșuat din cauza disketelor problematice care nu puteau fi citite. La 386 îi lipsea HDD și avea 1Mb memoria RAM iar 486 nu avea HDD tot cu 1Mb de RAM. Așadar un laborator cu calculatoare bibelou. Pe 486 te puteai juca daca foloseai o discheta cu MS-DOS și cu joc pe el. Nu mai știu de unde făcusem rost de un joc care se pare că avea nevoie de 2MB de RAM pentru a putea fi rulat. În pauză toți colegii voiau să petreacă timp pe calculator printre care și eu cu ambiția mea nebună de a porni jocul. După multe pauze luate doar pentru mine pentru a încerca să înțeleg de ce nu merge, clasa devenise foarte furioasa că nu aveau nici cea mai mica încredere că voi reuși să fac ceva, eu având note proaste la engleza de exemplu, dădeam impresia că mă prefac că citesc erorile întâmpinate doar ca să stau eu pe calculator și să nu-i las pe ei. Într-o zi, un coleg a decis sa mă învețe o lecție și m-a bătut după scoală, ajungând acasă plin de sânge. După această întâmplare, ambiția mea de a face jocul nu s-a oprit și următoarea zi de laborator am reușit să pornesc acel joc și toți colegii s-au jucat la el inclusiv bătăușul. Pentru mine asta a reprezentat o reușită foarte mare, nu-mi mai păsa de joc. Din păcate bucuria mea nu a durat prea mult, când laborantul a văzut nebunia din clasă și a aflat ce se întâmplase, eu am ajuns direct în fața directorului dând explicații ce am făcut și că risc să fiu exmatriculat pentru ca am încălcat regula de a nu desface calculatoarele. Spre fericirea mea am scăpat doar cu o mustrare. 

Cu trecerea anilor din liceu, îmi aduc aminte cum profesorul de informatica mi-a spus ca avea speranțe la mine să învăț programare, el observând faptul ca nu pot tine pasul cu restul clasei, eu abia luând note de trecere. Frica de colegii de clasă, simțindu-mă tot timpul marginalizat și batjocorit, pe profesori ii simțeam că mă treceau clasa din milă, iar eu având un singur prieten cu care chiuleam si fumam prin baie, am ajuns sa-mi pierd orice speranță că pot învăța suficient încât să țin pasul cu clasa și mă mulțumeam cu statutul de elev mediocru.

În clasa a 11-a profesorul de engleza în ciuda faptului ca încercam să am un caiet de teme exemplar la disciplina lui, la finalul primului semestru îmi spune: "Doruleț doruț doruț, ninge peste tine, și va ninge și la vară și nu va fi bine". Toată clasa a izbucnit în hohote de râs iar eu mi-am luat caietul rușinat și am trecut în bancă. Oricât de mult am încercat să răspund la toate întrebările lui, reacția profesorului a fost: "Mai mult de 5 nu-ți pot pune" așa că am rămas corigent la engleză. Habar nu am la cate alte obiecte mai eram corigent, mesajul ajuns la mine era că nu am nici o șansă să mai trec clasa așa că renunțasem de a mai încerca să îndrept ceva, așa că în acel an am rămas repetent. 

Mătușa mea, lucrase în acea scoală ca profesor de limba romană iar în acel an plecase la Seminarul Teologic Liceal din Galați. Ea îmi spunea ca daca nu pot învață la un liceu teoretic, aș putea merge la liceul auto spre exemplu să învăț o meserie. Eu am refuzat categoric, nu mă vedeam făcând altceva în afară de calculatoare ca și acum de altfel, îmi doream foarte mult partea asta chiar dacă renunțasem să învăț sa codez între timp, așa că m-au înscris la Liceul Traian tot la mate Info. Colegii erau ok, nu mai simțeam eticheta pe care o aveam în anii precedenți dar cu toate astea, obiceiul meu de a chiuli de la ore și frica de profesori a rămas. Mergeam dimineața în clasă, îmi lăsam ghiozdanul în bancă apoi mă duceam direct în bar, îmi luam 100ml de votcă, și așa aveam zile când plecam de acolo direct acasă. La ora de chimie profesorul m-a văzut de câteva ori în tot anul deoarece colegii spuneau ca e cel mai dur profesor pe care-l avem, am avut o frică nebună să merg la ora lui în ciuda faptului că nu am experimentat nici o clipă duritatea acestuia. Așadar, în lipsa notelor și a absenteismului, eram abonat iarăși la repetenție.

În următorii ani am făcut liceul la fără frecvență, trebuia cumva să termin liceul, și mă angajasem ca electrician în Șantierul Naval din Galați, tatăl meu fiind electrician și-a dorit foarte mult să învăț o meserie în cadrul muncii. După ce am terminat liceul, evident bacul nu am reușit sa-l iau din prima încercare, așa că am fost nevoit să fac armata. Părinții erau cumva încântați cred, așteptându-se să revin mai "bărbat" pentru că voi învăța să fiu mai independent și mai disciplinat. În ciuda câtorva experiențe interesante, armata a însemnat pentru mine o perioada plina de umilință, dispreț, desconsiderare și multa tristețe. Aveam prietenii care erau la facultate în București pe care îi mai vizitam din când in când prin cămine în weekendurile când reușeam să mai ies din unitate. Cred că în acea perioada stima mea de sine scăzuse la cote maxime. Cu toate că am încercat să devin cat de bun am putut la a recepționa semnale morse spre exemplu și cu toate că eram considerat printre cei mai buni, nu am reușit să trec de niște teste care sa confirme valoarea mea, așa că se cam înrădăcinase în mintea mea că oricât de mult îmi doresc un lucru nu voi reuși, nu-s suficient de bun. Cu toate acestea, spre finalul stagiului militar, începusem să fug de instrucții și mă ascundeam prin diverse locuri pentru a învăța pentru examenul de Bacalaureat, știam că trebuie să-l iau.

După armată, am revenit iară în câmpul muncii ca electrician, dar pentru ca eram folosit ca ”întinzător de cabluri”, asta mă ambiționase și mai tare să iau Bacalaureatul și să-mi caut alt drum în viață. După câțiva ani în care am eșuat, datorita susținerii din partea actualei soții și mamei mele soacre, am reușit să iau examenul de bacalaureat. Dacă vă întrebați cum am reușit asta nu o să mă credeți. Practic am învățat între zilele de examinare, două trei zile învățam iau în examen scriam ce învățasem. Eram uimit cum știam mai multe decât persoane care dădeau pentru prima dată examenul și terminase liceul la zi. Nu prea am crezut că voi reuși dar susținerea și dorința de a face altceva în afară de tras cabluri cumva m-a ajutat. În anul 2006 m-am căsătorit și în acel an m-am înscris și la Facultate, la care facultate credeți că m-am înscris? Evident, tot ceva ce tine de tehnologie și calculatoare. Cumva am ales automatizări la îndemnul surorii mele dar și teama mea de programare m-a făcut să evit să merg la calculatoare. În acest an am avut de făcut o alegere dificilă pentru că am avut primit oportunitatea de a pleca ca electrician în America. Totodată fiind acceptat și la facultate trebuia să aleg de a merge acolo sau să plec. În ciuda faptului ca soția mea nu voia să plec m-a susținut și mi-a respectat dorința mea de a pleca.

În SUA am avut parte de o experiență frumoasă. În ciuda faptului că eu nu știam să fac nimic altceva decât să trag de cabluri, acolo am fost luat de expert plus că știam și puțină engleză. Mi s-a dat un plan de PA&GA (Public Address and General Alarm System) mi s-a explicat ce am de făcut, m-a încurajat să pun întrebări dacă am nelămuriri și succes. Îmi amintesc că intrasem în sevraj, era cumva entuziasmul că mi se oferise oportunitatea de a face ceva, dar și o frică nebună pentru că avusesem o experiență asemănătoare unde o dădusem în bară rău. În România, la fel primisem un plan și în ciuda faptului că încercasem să mă descurc nu reușisem și fusesem trimis ca ucenic la tras de cablu iară. Experiența aceea a reprezentat cumva o dovadă că nu sunt în stare de mai mult. Diferența fusese că de această dată am simțit susținere, m-i se dăduse și câteva sugestii de unde să încep și a mers totul perfect, am simțit că învățasem ceva ce nu reușisem să învăț în cei 5-6 ani de experiență avută în Romania. După un șir de experiențe plăcute, eram acolo între două lumi. În mintea mea începea să se formeze ideea că pot face lucruri și că un sunt complet inutil, dar totodată nu mă simțeam în lumea mea, anturajul nu era pe placul meu și mi se părea în continuare o meserie care nu mi se potrivește.

Ajuns în România eram hotărât să intru la facultate și să o termin, intre timp vine și primul copil iar cu salariul de profesor al soției era imposibil de supraviețuit. In 2008 venise și criza prin care a fost tăiat salariul profesorilor așa că eram nevoit să fac și eu bani cumva. În acea perioadă făceam taximetrie noaptea iar ziua trebuia să merg la facultate. Cu aparatul foto primit de la tata începusem să colaborez cu fotografi și mergeam în weekenduri la evenimente, lucram pe net ca freelancer, editam fotografii și așteptam cu sufletul la gură să intre banii vineri ca să avem bani de pampers si de pâine peste weekend. Nu mă întrebați cum, cu restante, cu cască în ureche, cu petrecut nopți și weekenduri cu colegii încercând să învăț pentru examene, cu profesori care mă desconsiderau, ghici ce, am reușit să iau și examenul de licența plus disertația. O sa spuneți că la ce fel se face facultatea la noi oricine o poate face, sunt obișnuit cu remarca asta, așa tind să cred și eu câteodată, numai că pentru mine a fost copleșitor de greu iar faptul că mulți au abandonat-o pe parcurs asta mă face să ma simt mândru de reușita mea.

2011 cred că reprezintă unul din cei mai importanți ani din viața mea. În acest an vine al patrulea membru al familiei noastre, iar odată cu terminarea facultății, am terminat și un curs adiacent numit ATCR (Alewijnse Training Center Romania) unde am învățat multe lucruri despre ingineria electrică și automatizări. Cu o săptămână înainte de a participa la un interviu de angajare la VARD Brăila, am ieșit la petrecere unde eram în extaz dar care s-a încheiat dramatic pentru mine, cumva am fost adus cu picioarele pe pământ la modul: ”tu nu ai dreptul să fii fericit”. E un moment din viața mea pe care puțini apropiați îl știu. În acea noapte euforică, cu mintea plină de alcool atât cât să mă simt bine, eram înconjurat de prieteni și mă simțeam în sfârșit fericit. Din păcate eu îmi doream să amân încheierea petrecerii și între timp lumea pe care o cunoșteam începea să plece acasă. O persoana din club a zis că fericirea mea e deranjantă așa că a decis să mă bată măr. Nu știu pentru cât timp mi-am încasat pumni și picioare, dar ce știu e că am ajuns la poliție iar aceștia au avut bunăvoința să mă ducă acasă.

În ziua interviului, cu machiaj pe față să nu se cunoască vânătăile, am fost acceptat în departamentul de routing a companiei. Erau disponibile și posturi de automatizări dar nu am avut curajul să aplic la ele, eram convins că nu voi fi acceptat având în vedere faptul că nivelul meu de programare era la pământ iar cumva proiectele din ATCR ce țineau de programare nu reușisem să le îndeplinesc așa că am acceptat fericit funcția și mi-am dat interesul să învăț la noul meu job. Între timp mai trăgeam cu ochii ce făceau colegii mei de la automatizări și cumva regretam că nu am încercat să fiu și eu alături de ei. 

2013-2014 reprezintă doi ani extraordinari din viața mea. Datorită companiei VARD la care lucram am avut oportunitatea să merg în India și sunt foarte recunoscător pentru asta. India este un loc extraordinar unde am creat foarte multe amintiri și am învățat foarte multe lucruri. Una din aceste amintiri poate fi citită aici. Revenind la partea profesională am avut parte de o provocare extraordinară. Fără nici un fel de experiență și fără să știu ce mă așteaptă trebuia să fiu Site Manager. Compania din India părea să fie destul de sceptică de abilitățile mele și cred că e normal, și eu eram la fel de sceptic ca ei, mai ales când pregăteau ședințele atât de bine încât aveau pregătite răspunsuri la posibilele mele răspunsuri. Cu toate astea, se pare că am reușit să duc la finalizare 4 proiecte. Am învățat să negociez, cum se planifică un proiect, ce înseamnă să coordonezi, cum să comunici, cum să rezolvi problemele de proiectare pe teren, cred că a fost perioada în care am învățat să fiu mai ferm si mai sigur pe mine chiar dacă deciziile mele nu au fost cele mai bune. Sunt și multe lucruri pe care nu am reușit să le rezolv cum ar fi conflictele sau delegarea de atribuțiuni iar luatul deciziilor încă reprezintă o problemă pentru mine. 

Ajuns înapoi în țară a trebuit să-mi schimb locul de muncă deoarece trebuia cineva să se ocupe de copii dimineața iar cu naveta mea la Brăila nu era posibil. Părinții nu ne puteau ajuta iar soția trebuia și ea să facă naveta de dimineață așa că mi-am căutat de lucru în Galați care să îmi permită acest lucru așa că m-am angajat la Icepronav. Din păcate la noul job mă simțeam ca un robot și nu reușeam să mă integrez de loc în colectiv, trebuia să fac suporți de trasee cât mai mulți și cât mai repede. Totul a mers bine până in Ianuarie 2015 când departamentul în care lucram a rămas fără proiect. Mai bine de 30% din personal a fost concediat, eu ne fiind pe acea listă. Atunci a fost momentul în care am început să mă ocup de fotografie și film mai mult, îmi făcusem un site iar in luna August am avut parte de primul meu premiu, am câștigat primul loc la film in cadrul festivalului de arte vizuale VSLO. Aici puteți citi mai multe despre această experiență dacă doriți. Ce nu am scris acolo e faptul că în momentul când am fost chemat să primesc premiul, lumea pe lângă care treceam, șușoti vorbe precum: ”Uite mă, prost să fii noroc să ai”. Ajuns în față mulțimii credeți că am reușit să leg două vorbe coerent? Ați ghicit, la cât de mândru și bucuros eram, m-am întors înapoi rușinat și dezamăgit de cât de prost am vorbit în fața mulțimii, nu a mai contat faptul că lumea a apreciat ce am făcut și că filmul nostru a fost considerat cel mai bun dintre toate.

Continuând lucrul la Icepronav, am încercat să plec de acolo neputând să mă integrez în colectiv și în încercările mele de a căuta altă companie să mă angajeze aveam senzația că stric toate legăturile din domeniul în care aș fi putut lucra deoarece stima mea de sine era la pământ. Mergeam la interviuri foarte debusolat și neștiind daca vreau să plec sau nu. Între timp în anul 2017 mi se oferă oportunitatea de a merge în Japonia. Aș fi putut merge și mai devreme dar din pricina lipsei neîncrederii în mine, faptul că nu aveam un istoric în firmă, fiind o persoana retrasă, mai fusesem propus de managerul de departament dar refuzat de cel de proiect. Cred totuși că neavând altă opțiune la un moment dat și-au luat inima în dinți și m-au trimis și pe mine într-un final. Nu am avut cu ce să mă afirm în muncă acolo, aveam sarcini, le făceam, stăteam la ore suplimentare și cam atât. În schimb dorința mea de a vizita această țară o aveam de ceva timp. Am practicat Aikido o bună perioadă de timp și eram curios de antrenamentele lor, de modul lor de trai, de casele lor, de tradițiilor, știam că diferă mult față de viața în Europa, America sau India, zone pe care le explorasem puțin. Am încercat să memorez cât mai multe trăiri acolo pe care le poți vedea aici dacă dorești, sper să-ți placă.

Întors în țară și având în vedere faptul că nici soția nu-și găsea locul la muncă și nici în societate nu ne simțeam acceptați, am hotărât să accept oferte de muncă din străinătate, și așa am ajuns să lucrez in Olanda la Dekeizer în departamentul de Routing, o funcție pe care o stăpâneam cât de cât dar care nu-mi adusese foarte mare satisfacție. Aici temerile mele de a vorbi și lipsa de încredere a făcut ca evoluția mea în departament să stagneze, eram bun în ceea ce făceam, eram acceptat eu ca persoana ei neștiind câtă frustrare se adunase în sufletul meu pentru că eram ținut pe o funcție care nu îmi aduce satisfacție. După discuții cu soția și consultații psihologice, în cele din urmă am răbufnit și le-am spus că vreau mai mult de atât, vreau să coordonez un proiect, nu voiam doar să fiu executant, simțeam că trece timpul pe lângă mine de pomană. Managementul a fost sceptic dar am fost lăsat să încerc după lungi discuții și frustrări. Odată intrat pe noua funcție am fost urmărit în de aproape fiecare lucru pe care-l făceam. Cu toate că fusese în perioada pandemiei proiectul pe care-l coordonam a fost dus la sfârșit dar cu un consum de energie imens din partea mea. Am fost foarte încântat de reușită, nu a mers totul perfect dar am făcut tot ce mi-a stat în putință să-l duc la capăt și să fie cât mai bine executat. Știam deja din India care îmi sunt slăbiciunile dar din păcate nu am știut cum să le rezolv și am terminat proiectul epuizat de energie.

Dekeizer, firma la care lucram dă faliment și e preluată de Eekels, firma mea de debut din Romania. Odată cu schimbarea asta, departamentul de routing se desființează și mi se propune să intru în departamentul de automatizări. Ce credeți că se întâmplă în sufletul meu după ce ați citit până aici. Am acceptat negreșit și mi-am zis că oricât de greu e voi învăța să programez și voi reuși să-mi îndeplinesc visul din copilărie. Au trecut deja aproape doi ani de când sunt în acest departament, cum credeți că decurg lucrurile, cum credeți că sunt văzut de colegi, de management, credeți că doi ani sunt suficienți să mă integrez și să mă afirm? Din păcate nu, cumva destinul m-a readus pe drumul pe care mi l-am dorit în toți acești ani dar fricile mele care au devenit mult mai intense între timp nu m-au lăsat să-mi ating obiectivul. Acum sunt la răscrucea dintre să fac ce-mi doresc cu toate că mintea mea nu mă lasă, îmi tot spune că ”sunt prea prost pentru asta” sau să fac ceva ce nu-mi doresc, orice altceva, dar la care ma descurc și care nu-mi aduce vreo satisfacție. Sunt atât de multe lucruri fascinante in automatizări, protocoale de comunicare, făcut interfețele grafice, controlul echipamentelor, rețele, este un domeniu pe care mi l-am dorit de când am terminat facultatea. Poate că după un timp o să realizez că nu e domeniul pentru mine, dar în momentul ăsta nu știu în ce altă direcție să merg. Acum sunt acceptat în noul departament că sunt "băiat bun", dar ”capacitatea mea de a înțelege lucruri complexe” nu se ridica la așteptările lor și practic sunt pus sa fac lucru de xerox fără a putea să mă implic mai activ într-un proiect.

În ciuda faptului că am trecut peste foarte multe obstacole și le-am izbândit, e un lucru pe care mi l-am dorit de mai bine de 30 de ani și încă mi-l doresc dar care încă pare irealizabil. Nu mi-am dorit niciodată să fiu savant în programare, să fac nu știu ce calcule complexe, îmi doresc să pot face lucruri elementare, vreau să știu să comunic cu calculatorul astfel încât să-l pot pune să facă lucruri așa cum mi le doresc.

Observ ca oamenii de succes reușesc sa devina cei mai buni pentru ca nu renunță niciodată la visul lor, eu nu am avut calitatea asta, dar totuși cred ca-i timpul sa învăț asta de la ei. Mai toți oamenii de succes afirmă faptul că au trecut pe lângă persoane care spun ”prost să fii noroc să ai”. Pentru mine e atât de puternică vorba asta încât mintea mea îmi spune asta de fiecare dată când încerc să depășesc un obstacol și poate că reușesc să trec. Nu știu câți dintre voi experimentează asta dar pentru mine e îngrozitor, când am primit primele taskuri în noul departament, ieșeam afară, plângeam, reveneam, încercam iar, iar ieșeam afară, iar plângeam, iar încercam, până când am renunțat. Am avut un task pe care nu am reușit să-l fac și acum mă bântuie, nu doar în mintea mea ci și în departament ”nu ești capabil să îndeplinești taskuri complexe”... momentan. 

Mulțumesc tare mult că ți-ai alocat timp pentru a-mi citi povestea. Acum că mă cunoști mai bine, tu ce ai face în locul meu, ți-ai canaliza timpul și energia făcând lucruri la care te descurci dar care nu-ți aduc satisfacție sau vei încerca să-ti învingi demonul și să iți îndeplinești visul din copilărie la care încă mai tânjești dar care necesită foarte multă muncă și efort?