Viața cu Doru

Coooncurs..... maaare concurs! Dragi bloggeri din toată țara, la data de 1 octombrie începe marea competiție, SuperBlog 2012. Premiile sunt pe măsura creativității voastre. Nu uitați să vă înscrieți și mai ales nu uitați să faceți cunoscut SuperBlog-ul pe pagina voastră de internet. Cooooncurs..... maaaaaare concurs! Probabil că prin acest text aș încerca să fac cunoscut evenimentul dacă aș fi vornicel printr-un sat de munte unde încă se mai respectă tradiția, și aș umbla de dimineață până seara strigând în gura mare până nu mă va mai ajuta nici gâtul. Sau dacă aș fi la mare, la soare aș putea folosi vestitul vaporaș care oferă o plimbare de neuitat pe mare botezându-l SuperBlog 2012 și dând în loc de bilete pliante de prezentare. Dar nu știu cât ar fi de eficient. Așa că dacă tot e o competiție de bloggeri cel mai bine ar fi să profit de domnul internet și să îl exploatez la maxim.

Ca să vezi în viitor trebuie să te uiți la prezent și mai ales în trecut. Aruncând o privire asupra componentelor de stocare se poate observa cum acestea tind să devină din ce în ce mai mici, cu capacități de stocare a informației tot mai mari și viteze de scriere- citire în ascensiune.  Prima metodă de stocare a informației a început cu cartelele perforate. Un țesător pe nume Basile Bouchon a folosit o buclă de hârtie perforată pentru a controla un război de țesut în anul 1725. Acea hârtie conținea programul pentru acel război. Erau niște benzi de hârtie cu găuri: unde era gaura mașina înregistra 0, unde nu, 1 și de aici a pornit comunicarea om - mașină în cod binar, cod care se folosește și în zilele noastre. Practic acele cartele aveau memorat un anumit program. Cine ar fi crezut atunci că în timp ce străbunicile noastre se chinuiau cu spata și cu suveica, într-un colț a lumii cineva încerca să le ușureze munca.

Într-o zi privindu-mi năzdrăvanii cum mănâncă cu poftă niște mere mari, roșii și frumoase, își fac repede loc prin neuronul semi-adormit, amintirile copilăriei când stăteam la gura sobei și mâncam fructele pe care bunicii le puneau cu multă grijă în pod, învelite în paie pentru iarnă. Erau atât de parfumate, încât înmiresmau întreaga încăpere. Nu mai spun de dulcețurile bunicii, compoturile, zacusca de ghebe și câte și mai câte bunătăți pregătite cu migală pentru iarnă,... ei dar ce vremuri. Vara, când bunica nu era acasă, noi, copiii, luam câte o bucată de pâine făcută la țest, în mână și fugeam în grădină dând iama prin castraveți și roșii. Erau nemaipomenite. Când mușcam din roșii ne sărea zeamă pe toată fața, dar asta nu mai conta, căci papilele noastre gustative erau îmbătate de aroma lor. Îmi mai amintesc cu un mare zâmbet pe chip de momentele când ne urcam cât mai sus în meri, peri, cireși sau pruni să luam fructele cele mai frumoase și mai coapte. Unul din vecinii bunicilor,

Tocmai ne luasem concediu și ne propusesem să profităm și să lenevim din plin ca să ne încărcăm bateriile. Plimbările prin parcuri și câte o ieșire la o cafenea păreau a fi suficiente. Au trecut așa vreo două zile și deja intervenea rutina. Nu era bine. Cu cafeaua în față am început să ne facem niște calcule și să vedem pe unde am putea călătorii. Inițial ne-am gândit la Grecia, dar tocmai fusesem la mare și parcă nu mai voiam lucrul acesta, apoi la Veneția, oraș romantic, liniștit, plin de istorie și artă, dar și pe acela îl mai văzusem cu ceva timp în urmă, chiar dacă numai în treacăt. Și deodată parcă cineva îmi șoptește la ureche: Paris și mă și surprind spunând cu voce tare. Reacția a fost cea pe care o căutam și decizia a fost luată. A doua zi, cu rezervarea în mână și cu bagajul aruncat în mașină, pornim la drum. Nu știu cum au trecut zecile de ore petrecute la volanul mașinii ci doar planurile pe care ni le făceam, unde vom merge, ce vom face, ce vom vedea. 

 Sunt un plimbăreț din fire și cum am și o familie frumoasă îmi place să facem această activitate împreună, la munte, la mare, oriunde se ivește și se nimerește. Cum nu sunt o persoană trasă prin inel, ci din contră cam la 110 kg, normal că îmi trebuie și spațiu, plus că toată lumea trebuie să stea comod. Ajunși la destinație vrem să ne distrăm, să vizităm, nu să ne plângem de picioarele amorțite sau de spatele cam cocoșat. Plus că îmi place să stau relaxat la volan, nu ca într-o cutie de chibrituri. Ca atare, din punctul meu de vedere unul din elementele esențiale este confortul interior.

Eram obosit, venisem după o zi chinuitoare de muncă și de stat în fața calculatorului pentru a reface niște planuri pentru un vapor. Ochii mă dureau îngrozitor și, deși sunt omul tehnologiei parcă nu mai voiam să aud de ea. Voiam doar să stau liniștit cu ochii în tavan. Ideile începuseră să fugă prin cotloanele creierașului cam zăpăcite, care încotro. Cu o sforțare reușesc să mi le organizez. Am recapitulat dacă am făcut tot ce trebuia la planuri și îmi dau seama că am omis ceva. Ei nu-i nimic, îmi spun, adaug mâine, bine că nu trebuie să reiau totul de la capăt. Îmi dau seama cât de norocos sunt.

Pentru că de ceva vreme sunt departe de casă nu am cum să vă arăt colțișorul meu drag de relaxare și de clătire a ochilor cu câteva pagini dintr-o carte, în serile când sunt obosit și vreau să mă relaxez evadând într-o altă lume. Însă cu toată inima am să vă aduc în universul Cochin-ului, în sufletul lui, unde oamenii încă practică cu multă înflăcărare una din cele mai vechi îndeletniciri, pescuitul.