Viața cu Doru

Nu sunt genul care să spun vorbe mari sau care să fac tot timpul cadouri. Dar atunci când le fac, vreau să își lase amprenta în sufletul persoanei care le primește. Din păcate anul acesta luna în care oficial îmi pot răsfăța soția mă prinde departe de casă. Dar, cum atunci când vrei ceva poți, și eu vreau să o surprind. Sunt un om al tehnologiei. De foarte multe ori îmi fac cumpărăturile de pe internet. Pot să caut același produs pe mai multe site-uri, să compar prețurile și totodată să citesc și părerile altor cumpărători despre el. Deci și de data aceasta voi apela la sfântul internet. :)

         Sunt bărbat. Mai mult de o spumă de ras, un antipespirant, un parfum șiiiii.......și cam atât nu folosesc. Cum pot eu scrie ceva despre niște produse care aparțin lumii femeilor?! Mă simt ca și cum aș încerca să intru într-un teritoriu interzis mie. Și totuși trebuie să fac lucrul acesta. Este un concurs în care trebuie să îmi depășesc limitele și nici nu îmi place să fiu penalizat. Am câteva nopți în care m-am tot gândit ce și cum să scriu. Nici o idee. Mai am câteva zile și termenul limită se apropie. Disperat și cu creierul în pană de idei îmi iau în fugă giaca, îmi trag bocancii în picioare, și în secunda următoare mă trezesc în mijlocul străzii. Trebuie să găsesc ceva ce să mă inspire, trebuie.

                        Anul trecut am participat la SuperBlog din curiozitate, și cum distracția și emoția au fost pe măsură nu puteam rata ediția de primăvară care mă va scoate din hibernare. Odată cu venirea primăverii și creierul are nevoie de antrenament:). Chiar dacă au trecut câteva zile de la 1 martie mă alătur și eu alături de ceilalți participanți la ediția SuperBlog Spring 2013 .

Uitemă-s pe punctul de plecare din incredibila Indie   (am plecat de ceva vreme, da...) . Fiind sigur  că o să tot fiu întrebat acasă, cum a fost, cum m-am simțit, dacă m-am acomodat cu clima și alte asemenea chestiuțe, m-am gândit să scriu câteva rânduri aici ca să vă faceți o idee despre cum am văzut eu India în cele două luni și ceva de ședere.

Coooncurs..... maaare concurs! Dragi bloggeri din toată țara, la data de 1 octombrie începe marea competiție, SuperBlog 2012. Premiile sunt pe măsura creativității voastre. Nu uitați să vă înscrieți și mai ales nu uitați să faceți cunoscut SuperBlog-ul pe pagina voastră de internet. Cooooncurs..... maaaaaare concurs! Probabil că prin acest text aș încerca să fac cunoscut evenimentul dacă aș fi vornicel printr-un sat de munte unde încă se mai respectă tradiția, și aș umbla de dimineață până seara strigând în gura mare până nu mă va mai ajuta nici gâtul. Sau dacă aș fi la mare, la soare aș putea folosi vestitul vaporaș care oferă o plimbare de neuitat pe mare botezându-l SuperBlog 2012 și dând în loc de bilete pliante de prezentare. Dar nu știu cât ar fi de eficient. Așa că dacă tot e o competiție de bloggeri cel mai bine ar fi să profit de domnul internet și să îl exploatez la maxim.

Ca să vezi în viitor trebuie să te uiți la prezent și mai ales în trecut. Aruncând o privire asupra componentelor de stocare se poate observa cum acestea tind să devină din ce în ce mai mici, cu capacități de stocare a informației tot mai mari și viteze de scriere- citire în ascensiune.  Prima metodă de stocare a informației a început cu cartelele perforate. Un țesător pe nume Basile Bouchon a folosit o buclă de hârtie perforată pentru a controla un război de țesut în anul 1725. Acea hârtie conținea programul pentru acel război. Erau niște benzi de hârtie cu găuri: unde era gaura mașina înregistra 0, unde nu, 1 și de aici a pornit comunicarea om - mașină în cod binar, cod care se folosește și în zilele noastre. Practic acele cartele aveau memorat un anumit program. Cine ar fi crezut atunci că în timp ce străbunicile noastre se chinuiau cu spata și cu suveica, într-un colț a lumii cineva încerca să le ușureze munca.

Într-o zi privindu-mi năzdrăvanii cum mănâncă cu poftă niște mere mari, roșii și frumoase, își fac repede loc prin neuronul semi-adormit, amintirile copilăriei când stăteam la gura sobei și mâncam fructele pe care bunicii le puneau cu multă grijă în pod, învelite în paie pentru iarnă. Erau atât de parfumate, încât înmiresmau întreaga încăpere. Nu mai spun de dulcețurile bunicii, compoturile, zacusca de ghebe și câte și mai câte bunătăți pregătite cu migală pentru iarnă,... ei dar ce vremuri. Vara, când bunica nu era acasă, noi, copiii, luam câte o bucată de pâine făcută la țest, în mână și fugeam în grădină dând iama prin castraveți și roșii. Erau nemaipomenite. Când mușcam din roșii ne sărea zeamă pe toată fața, dar asta nu mai conta, căci papilele noastre gustative erau îmbătate de aroma lor. Îmi mai amintesc cu un mare zâmbet pe chip de momentele când ne urcam cât mai sus în meri, peri, cireși sau pruni să luam fructele cele mai frumoase și mai coapte. Unul din vecinii bunicilor,