Viața cu Doru

     O temă reală cere o abordare directă și personală. Aveam 18 ani când părinții, pentru că făceam liceul la fără frecvență, au decis să mă bage în câmpul muncii. Deoarece tata lucra ca electrician în șantierul naval m-a angajat și pe mine ca întinzător de cabluri. Nu îmi plăcea deloc ceea ce făceam, și pentru că nu sunt nici omul banului nu aveam nici măcar satisfacția financiară, oricum mama îmi lua toți banii ca să nu îi cheltui aiurea și îmi dădea cu porția. Starea mea de spirit era una deplorabilă, preferam să stau în timpul liber la calculator și cam atât. Eram un pierde vară a cărui stare de depresie se accentua câte puțin în fiecare zi. Și ceea ce era mai rău e că părinții mei îmi tot repetau că asta voi face toată viața, și că nu voi fi capabil niciodată să iau bacalaureatul sau să fac o facultate. Mi s-a spus de atât de multe ori încât am ajuns să cred lucrul acesta.

                                                               Trăim într-o lume agitată, trebuie să ajungem repede la serviciu, trebuie sa ne întoarcem repede acasă, să plătim datoriile și altele, însă uităm ce este mai important, să privim la persoanele din jurul nostru, la dorințele lor, la necesitățile lor. Suntem invitați la o petrecere, la o zi de naștere, la un botez,... lasă că o să cumpăr ceva în drum, să acordăm prea mare atenție la detalii nu avem timp.                 Gândindu-mă la cadouri, la modul în care le alegem și mai apoi le dăruim, mi-am amintit de o întâmplare care a avut loc acum câțiva ani. Era ziua de naștere a soției mele. Nu am făcut mare petrecere, doar cât să marcăm momentul: părinți, nași, veri, câțiva prieteni, un tort, o cupă de șampanie. Nimeni nu a venit cu mâna goală, ce-i drept: flori, parfumuri, haine, etc. Atenția mi-a atras-o vara mea. A intrat pe ușă, felicitări, pupături, după cum e obiceiul, apoi... a venit și momentul cadoului: sper să

Doar ce m-am angajat și secretara îmi spune că firma urmează să organizeze o excursie la munte, la Sinaia, cu toți angajații și trebuie să dau un răspuns cât mai rapid dacă mă alătur sau nu. Trebuie să specific că puteam veni însoțiți. Ajuns acasă, deschid subiectul cu soția, bineînțeles că dorește să mergem dar pentru că suntem posesorii a doi prichindei, apar tot felul de mici probleme: cu cine îi lăsăm, și dacă nu vrea nimeni să stea cu ei, putem să-i luăm cu noi? Dacă-i luăm, ce o să facem seara cu ei?...căci nu îi putem lăsa singuri în cameră, nesupravegheați. Eu nu puteam să lipsesc de la petrecere, pentru că noii inginerii urmau să fie prezentați celorlalți angajați , iar soției mele nu îi convenea să rămână acasă, singură cu ei sau în camera de hotel, era și normal.

              Cu câțiva ani în urmă, când eram tânăr și neliniștit, nu că acum aș fi altfel, de fapt tânăr sunt dar ceva mai liniștit, familist convins și cu doi năzdrăvani la activ, am hotărât să fac o excursie de vreo 100 km cu bicicleta.                   Nu vă gândiți că scopul călătoriei mele atât de lungi, călare pe bicicletă, era să admir natura sau să testez bicicleta...nu, nu... eram foarte îndrăgostit, fără bani în buzunar, "ca la 20 de ani fără griji și fără bani", și cu prietena departe de casă.

   Sedus, sedusă, seducător, seducătoare, seducție ... cuvinte destul de grele pentru mine. Niciodată nu am fost cuceritor, un Don Juan, din contră timiditatea este la ea acasă cu mine. Într-o seară, sătul de stat în casă și de atâta singurătate mă hotărăsc să ies în oraș. Nu pun accent pe haine, niciodată nu am pus, un tricou și un blug sunt ok. Ca atare trag un tricou din șifonierul ticsit, iau o pereche de pantaloni de pe scaun, îmi dau în treacăt cu noul parfum primit cadou, Playboy VIP For Him, și ies pe ușă.

    Stau lenevit cu laptopul în brațe și hoinăresc aiurea pe net. Îmi dau seama că îmi este foame. Mă ridic alene din pat și mă îndrept spre frigider. Mda… doar brânză, dar nu orice fel de brânză, e cașcaval afumat de la Delaco, preferatul meu. Facem un sandvici, din care mușcăm cu multă pasiune și umplem burta, ar merge și un pui de mămăligă însă lenea e mare .              Întors la mai vechea mea activitate, mă gândesc că suntem un popor plin de imaginație și de creativitate, și pe principiul “nimic nu se arunca totul se transformă”  am învățat să facem din lapte: brânză, caș și cașcaval, norocul meu, așa am ce să mănânc și eu, e așa de ușor de luat de pe raftul magazinului !!!. Dar cum totul nu se rezumă doar la bucătăreală cuvântul simplu, banal, ce definește un produs alimentar a intrat și în expresiile ce de ceva vreme cam stau în anonimat, de… suntem elevați, folosim englezisme căci perioada franțuzismelor a trecut iar limba noastră nu e chiar așa ”cool”. Deja am început s

                Trăim într-o lume ce se învârte în jurul reclamei, promoțiilor și reducerilor, dar oare trebuie să cumpărăm un produs doar pentru că am văzut reclama sau pentru că e la reducere sau îl cumpărăm pentru că avem nevoie de el? Mulți cad în capcana întinsă de producători sau comercianți, atrași de preț și nu de calitatea produsului și de necesitatea de a-l avea.                 Înainte de a începe cu înșiruirea componentelor sau a producătorilor, care este mai bun, de ce ăla și nu celălalt, trebuie să știm foarte bine de la început la ce o să supunem acel laptop. Așadar vreau un laptop cu care să fac... ceva.                Așa că am să descriu mai departe laptopul pe care mi-l doresc eu și de ce mi-l doresc. Încă de la început, pe lângă scop, trebuie stabilit și bugetul alocat pentru achiziție, că de... trebuie să mă întind cât ma ține plapuma sau să aflu cât trebuie să mai muncesc pe brânci ca să îi adun la pușculiță.