Viața cu Doru

Nu sunt eu cel mai bun, dar am voie să îmi imaginez cum ar fi dacă aș deveni un partener media pentru edițiile viitoare SuperBlog. Păi, pe lângă postarea logo-ului pe site-ul meu, aș începe cu prezentarea experiențelor mele, trăite la fiecare ediție SuperBlog la care am participat. Dacă la ediția din 2012 am fost în elementul meu prin existența multiplelor probe de I.T., la Spring SuperBlog 2013 lupta a fost mai dificilă pentru că a trebuit să înfrunt temele feminine și să concurez cu reprezentantele sexului frumos care se pricep foarte bine să scrie despre cosmetice, bijuterii sau poșete. 

După cum am mai scris, nu sunt genul acela de om atent la detalii și nici unul care face ceva doar pentru că așa trebuie sau așa e bine. Dacă vreau să le ofer ceva celor dragi o fac pentru că simt lucrul aceasta și nu am nevoie de un moment anume pentru asta. În ceea ce mă privește sunt ușor de mulțumit. Dă-mi un laptop, calculator, telefon și totul e ok. Sunt atras de tot ceea ce înseamnă tehnologie, iar mai nou, pentru că îmi place fotografia sunt atras de aparatele foto și toate accesoriile acestora. Și cum nu vreau să primesc ceva ce nu mi se pare bun, prefer să mi le ofer eu însumi.

Pentru că Reeija m-a invita să prezint un moment în care am făcut cumpărături alături de partenera mea, am început să caut prin sertărașele cu amintiri ale creierului. Și iată peste ce dau!... Recunosc că această întâmplare era bine ascunsă și cu greu am reușit să o scot la iveală.

Plictisit de orele lungi petrecute la birou și sătul de trasat cote mă hotărăsc să ies la o cafea în oraș. Nu aveam chef de companie, ca atare în drum spre casă mă opresc la o cafenea. Era destul de târziu, dar cum eu aveam de lucru și noaptea, cofeina nu avea să îmi facă probleme. Găsesc o masă liberă într-un colț mai retras. Aveam intimitatea necesară. În colțul opus erau așezați niște puști puși pe glume. Era clar ca aveau chef să petreacă. Nu știu de ce, dar fără să vreau îi urmăream cu atenție. Probabil că îmi aminteam de perioada când eram și eu ca ei: liber ca pasărea cerului, fără obligații, probleme și alte cele. Eh, dar au trecut anii, și odată cu ei și teribilismul.

Într-o dimineață mă trezesc buimăcit de sunetul insistent al soneriei. Sunetul devenea deranjant și eu cu mai multă îndârjire mă întorceam de pe o parte pe alta. Sunetul încetează dar eu, după câteva minute de somn mă ridic speriat din pat și mă îndrept spre ușă. Nu mai era nimeni. Dar în fața ușii găsesc o cutie pe care scria: Vacanța perfectă.

Gândindu-mă la relația dintre artă și lux mi-a venit în minte o întâmplare petrecută acum mulți ani în urmă, la un târg de meșteri populari, un târg de tradiții. Participam alături de soția mea care este pictor de artă naivă cu destule expoziții naționale și internaționale la activ.

O banală discuție avută cu soția mea la câțiva ani după ce ne-am cunoscut s-a transformat într-o adevărată dezbatere filosofică. Am pornit de la o simplă întrebare pe care mi-a adresat-o: Auzi, eu cu ce te-am cucerit? Eram o tipă plinuță, înaltă, șatenă, cu părul lung, nu aveam nici o caracteristică din descrierea femeii perfecte pentru tine și totuși am sfârșit prin a fi soț și soție.