Viața cu Doru

Gândindu-mă la relația dintre artă și lux mi-a venit în minte o întâmplare petrecută acum mulți ani în urmă, la un târg de meșteri populari, un târg de tradiții. Participam alături de soția mea care este pictor de artă naivă cu destule expoziții naționale și internaționale la activ.

O banală discuție avută cu soția mea la câțiva ani după ce ne-am cunoscut s-a transformat într-o adevărată dezbatere filosofică. Am pornit de la o simplă întrebare pe care mi-a adresat-o: Auzi, eu cu ce te-am cucerit? Eram o tipă plinuță, înaltă, șatenă, cu părul lung, nu aveam nici o caracteristică din descrierea femeii perfecte pentru tine și totuși am sfârșit prin a fi soț și soție.

Eram hotărât să fug de monotonia oferită de serviciu și probleme zilnice. Deja trecuse ceva timp de când nu am evadat într-o mică excursie. Acum aveam un concediu de 2 săptămâni. Hotărât să văd ceva nou aleg să merg în Barcelona. Am ajuns la Roma, Veneția, Paris, prin Olanda dar niciodată în Barcelona, această frumoasă capitală a Cataloniei.

Nu prea am avut legătură cu mașinile de cusut. Am fost genul de băiat care își ajuta mama la gătit și dădea cu aspiratorul dar care și bătea mingea în fața blocului sau fugea, spre disperarea mamei, să înoate în Dunăre. Îmi amintesc totuși că o surprindeam uneori în fața mașinii cosând câte o lenjerie de pat. De croit nu știu dacă croia, eu nu am dat atenție la lucrul acesta. Știu doar că atunci când umbla la mașina de cusut eram terorizat de ațele și scamele pe care le găseam apoi peste tot prin cameră. Oricât se chinuia să le strângă pe toate tot mai rămânea câte una. Uitându-ne pe fotografiile de la grădiniță îmi amintesc că îmi povestea cum mi-a lucrat cu migală fiecare costum pentru serbare. Cică eram cel mai cochet de acolo. Eu nu prea îmi mai amintesc, sigur eram entuziasmat la început apoi nu mai dădeam importanță. Nu e de mirară că a la fel fac și acum la capitolul haine. Noroc că se mai ocupă nevastă-mea de mine, că altfel cine știe cum mai ieșeam pe stradă.

Bărbat..., da, eu sunt bărbat. Dantele, fundițe, sutiene, chiloți, bluze, fuste, rochii, poșete, pantofi, dresuri și toate celelalte ce țin de latura femeiască mă depășesc. Moda mă depășește. Pentru mine abia sunt în stare să îmi cumpăr un tricou și niște pantaloni. Singurul criteriu e să fie comozi, iar la pantofi de adaugă și cel al materialului din care sunt făcuți. Țin să fie de piele. Să le asortez?!!...ce e aia?, cu ce se mănâncă? Tricoul e tricou, cămașa e cămașa, pantalonul e pantalon. Nici culorile și asortarea lor nu e elementul meu forte. Asta e. Din punctul acesta de vedere sunt depășit.

Draga mea, Nu ți-am mai scris o scrisoare încă de pe când îmi târam existența pe câmpul de instrucție, mai exact de prin armată. Doamne ce mult timp a mai trecut de atunci și cât de mult ne-am mai schimbat!

Sunt un tip destul de neatent la detalii și ca atare nu prea am dat importanță pilozității feminine, recunosc, până mi-am întâlnit soția. Habar nu aveam de toate modalitățile de epilare: cremă, ceară, aparate, știam doar de lama de ras că doar pe aceea o folosesc și eu. Cum pe mine nu mă deranjează dacă azi am barbă sau nu, nu îmi trecuseră nici o secundă prin cap nici probleme pe care le întâmpină  femeia, toate frustrările și stările de anxietate create de dorința de a arăta cât mai bine pentru ele dar trebuie să recunosc că și pentru noi bărbații și nici durerile suportate.