Sportul, dieta și eu
Îmi amintesc cu plăcere de modul în care eram hrănit de tatăl meu când era mic. Deși hrănit e puțin spus, mai mult îndopat, niciodată nu mâncam suficient, după spusele mamei. Dar partea frumoasă e că lingura de mâncare se transforma în avion, iar umplutura ateriza în gura mea fără prea mult efort. Era timpul petrecut împreună cu tatăl meu și era plăcut. Dar există și reversul medaliei și anume groaza pe care o aveam când eram tras de obrăjorii mei bucălați de distinsele doamne mai în vârstă, colege de serviciu ale mamei, rude sau cunoștințe de-ale bunicii. Cum nu era suficientă durerea pe care trebuia să o suport, frica trebuia să fie amplificată de replici precum:" Mânca-l-ar mama pe el de grăsunel". Deci în mintea mea de copil totul era cât se poate de clar: nu e bine că sunt gras și deși nu mai voiam să mănânc iar reveneam la jocul tatălui meu și iar eram păcălit să golesc farfuria.