Incredible India

Uitemă-s pe punctul de plecare din incredibila Indie (am plecat de ceva vreme, da...). Fiind sigur  că o să tot fiu întrebat acasă, cum a fost, cum m-am simțit, dacă m-am acomodat cu clima și alte asemenea chestiuțe, m-am gândit să scriu câteva rânduri aici ca să vă faceți o idee despre cum am văzut eu India în cele două luni și ceva de ședere.

O mare parte a timpului am petrecut-o în Cochin, un oraș situat în sudul Indiei cam la paralela de 10 grade, emisfera nordică. O zonă unde-i vară tot timpul însă plouă foarte mult și regulat.

 După un drum lung dar plăcut, impactul la ieșirea din aeroport a fost puternic.  Era cald, un miros greu de suportat, iar aglomerația și forfota din jurul meu mă făceau să mă simt singur într-o lume total necunoscută.

După câteva zile am observat că seară de seară la ora 20.00 începea ploaia iar la 22.00 înceta, de parcă era programată. Rar se întâmpla să se abată de la acest program și să plouă toată ziua. Cam așa arătau străzile după doar câteva ore de ploaie torențială și deși aș fi vrut, de curiozitate, nu am prins nici un muson cum aud că sunt pe aici. Oricum în maxim 2 ore, dacă nu mai ploua, apa se retrăgea și era și uscat pe jos.

Trotuare nu am văzut, în schimb au o zona în afara carosabilului cu niște dale de beton care acoperă canalele de scurgere, canale care contin toate rezidurile din oraș, cred, deoarece miroase îngrozitor, iar dacă treci pe lângă o zonă fără o dală nasul tău are de suferit.

De locuit, am locuit într-un apartament cu un spațiu generos și utilat în care m-am simțit bine. Blocul era  dotat cu piscină și sală de forță de care m-am bucurat destul de puțin.

Primele plimbări au fost prin market și piața din zonă, ca să aflu de unde pot alimenta burtica cu diverse. Cam insalubre locurile dar din fericire nu am întâlnit marfă expirată. Primele zile, săptămâni chiar, am mâncat la un restaurant orez sau paste cu piept de pui făcut la grătar. Am încercat și altceva, supă de exemplu, dar iute neică, așa iute încât nu te puteai atinge. Nu știu ce-mi veni să mă ling pe buze după ce am gustat, 10 minute am avut buzele amorțite de la iuțeală. Orezul și pastele cu pui erau cele mai puțin iuți din toate mâncărurile de acolo, cu cel puțin doi ardei iuți în compoziție.

Uneori mergeam la un restaurant pe acoperișul unui hotel, supranumit Roof Garden, unde aveam deosebita plăcere să mănânc alături de o familie numeroasă de șobolani. Cum se lăsa seara apăreau și ei printre mese și făceau curățenie dacă scăpai ceva  mâncare pe jos. Berea era destul de rece dar dacă nu o beiai în 10 minute se încălzea. Mâncarea era foarte uleioasă dar îți dădeai seama după ce te săturai. În schimb seara, când lumina era scazută în intensitate, liniștea era deplină și răsărea luna, transforma acea terasă într-un loc special.

Deplasarea prin oraș este cea mai aventuroasă. Cu bicicletele din dotare mergeam la muncă, la cumpărături și prin împrejurimi. Străzile sunt mereu aglomerate, claxoane se aud peste tot, doar mai pe seara recurgeau la flash-uri. Claxoanele erau acompaniate de scârțâitul frânelor de autobuze roșii, supranumite și red killers.

Într-o zi, pe când pedalam liniștit pe marginea drumului, aud deodată claxoane asurzitoare lângă mine. Speriat și puțin dezechilibrat, mă apropii de bordură că trece animalu razant pe lângă mine, mai că puteam să mă sprijin de el.

O altă senzație tare a fost la o intersecție unde se băgau cei fără prioritate, că aici trebuie să te bagi, asta e singura și esențiala regulă, m-am oprit și în spate se aude, scârț, scârț, scârț... iar în sinea mea mă întrebam aproape încremenit de frică... “se oprește oare?!” Spre bucura mea s-a oprit.

Oricum după două luni am prins curaj și experiență, să zic așa, iar acum fac jaloane printre ricșe, dacă pedalez mai cu putere le pot depăși, multe dintre ele nu pot avea o viteza mai mare de 50 km/h, viteză la care  reușesc să ajungă foarte greu.

Cea mai frumoasă plimbărică, a fost la cascada Athirapally. Drumul prin pădure a fost superb, o pădure ecuatorială cred, cu arbori de cauciuc, palmieri și bambuși. Acolo am avut ocazia să dau mâna cu o rudă mai îndepărtată, maimuța, fără să mă gândesc la ce risc mă expun, maimuțele fiind din sălbăticie venite.

Am "gustat" la maxim cascada, prima pe care o văd așa de mare. În drum spre casă ne-am oprit la o biserică catolică, am intrat de curiozitate, dar curiozitatea a fost mai mare pentru cei de acolo, cât timp m-am învârtit înăuntru ochii tuturor era ațintiți către mine iar preotul vorbea pentru el.

Apoi ne-am oprit la elefanți, i-am admirat și ne-am plimbat în spinarea lor, o senzație interesantă. Următoarea staționare a fost  la un templu cu o vacă imensă în curte, cu care ne-am pozat cum am știut mai bine. Am cam deranjat câțiva trecători că tot am călărit acea vacă sacră pentru poze, dar cred că am fost iertați că  deeh, suntem albi. 

Fort Kochi fiind mai aproape ne-am plimbat mai des pe acolo. Era o zonă turistică cu vizitatori de prin toate colturile lumii. Multi vânzători ambulanți încercau să-ți vândă tot felul de chițibușării la super prețuri așa că a trebuit să mă adaptez și să negociez și un bob de orez dacă era necesar.

De obicei traversam cu feribotul dar se putea trece și pe pod. Feribotul costa doar 3.50 rupie (30 de bani) și mergeai cu el cam 20 minute căci avea ceva distanță de parcurs.

Acolo am fost martor la o scenă de film care tocmai se turna. Camere RED de ultimă generație, bine organizați și actori luați de pe stradă să participe ca umplutură la scenele respective. Pe zi, soferul de ricșă primea 500 rupie (cam 35 lei) și părea mulțumit.

În acea zonă turistică lumea se plimba pe faleză, cumpăra prostioare și vizitează templele și muzeele din zonă. Eu am fost la casa memorială a lui Vasco da Gama și am vizitat muzeul învecinat. În rest, mă duceam cu colegii într-un restaurant, mâncam iuțeli, chicken 65 și French fries, beam bere kinkfisher și socializam cu albii din zonă.

A fost o experiență plăcută dar nu cred că aș putea trăi acolo. E frumos să vizitezi și să observi din exterior obiceiurile și cultura lor care diferită mult de a noastră. Totul este verde și plin de viață, chiar dacă șobolanii, gândacii, păianjenii sau alte orătănii conviețuiesc împreună cu oamenii, e un loc frumos și cu o natură pe măsură.

Cam așa am văzut eu Kerala, numită și Gods Own Country.

Aicișa puteti vedea câteva sute de poze din zonă :)