duminică, 4 noiembrie 2012

Romanul destinului meu

          Povestea începe cu mai bine de zece ani în urmă, eu un pui de electrician, ea studentă la litere. Mi-am dat seama ca este o fire vorbăreață și e clar și că citește mult. Deja începeau frământările căci nu știam cum voi face față, eram pasionat de calculator, internet și jocuri video, nimic din ce știa ea, dar totuși trebuia să avem un punct comun de conversație. Scormonesc prin sertărașele creierului și îmi amintesc de o carte citită cu ceva interes, Bărbații sunt de pe Marte, femeile de pe Venus de John Gray. Deși nu sunt un bun orator, m-am trezit vorbind întruna despre singura carte citită pe nerăsuflate, nu știu dacă mai era nevoie și de vreo declarație căci deja se vedea cum absoarbe cu o sete incredibile cuvintele ce le rosteam, deja o cucerisem. Nu știu dacă o interesam eu sau informațiile pe care i le dădeam, dar cred că nici nu mai conta, discuția decurgea așa cum îmi doream, scopul fusese atins.

             În prezent, povestea noastră nu știu cum ar putea începe dar e clar că îmi pot lăsa creierul să zburde pe câmpiile imaginației și să încropesc o frumoasă poveste. Tehnologia a evoluat, oamenii au evoluat, subiectele abordate în romane sunt altele, dar ființa umană tot de dragoste are nevoie pentru a-și putea găsi un echilibru. Stau singur într-un colț a-l unui bar... muzică, forfotă, râsete...intră ea. Inima îmi tresare, încerc să mă apropii de ea dar parcă picioarele nu voiau să mă asculte. Încerc să zâmbesc atunci când s-a uitat la mine dar nu am fost capabil decât să ridic puțin din colțul gurii. Nu mă mai simțisem niciodată așa...ciudat. Cum mess-ul și facebook-ul sunt la modă, mă gândesc că mi-ar fi fost mai ușor să socializez cu ea ascuns în fața unui monitor, și totuși știu că suntem creați cu capacitatea de a comunica cu cei din jurul nostru... mai beau o gură de bere, pun sticla pe masă și hotărât mă îndrept spre ea. Nu știu ce voiam să îi spun, dar îmi amintesc că am invitat-o la dans. Ne-am surprins apoi discutând ca și cum ne cunoșteam de ani de zile. Aflu că este studentă la litere, sigur citește mult, îmi spun în gând... ei să văd cum fac față acum situației. Cu chiu cu vai citisem cărțile necesare pentru școală, mai mult de gura mamei, ceva în plus?!!... mai nimic. Și totuși trebuia să o dau gata cu "vasta mea culturi literară", dar cum?!!  Deodată, ca o străfulgerare îmi amintesc de Catherine Siguret - Te iubesc. Asta e, sigur o voi da pe spate. Reușesc să aduc în discuția noastră cartea și aflu că a citit-o și ea. Eu puneam accent pe cât de important a devenit calculatorul și internetul pentru noi și destinul nostru, ea însă urmărea modul în care cele două personaje au descoperit că se iubesc. Au trecut minute în șir discutând, dar pentru mine timpul parcă a stat în loc. Eram vrăjit de vocea ei, de modul în care își exprima ideile. Puteam discuta despre orice, nu îmi doream decât să o ascult, iar acea noapte să nu se mai termine niciodată. 
             Eram o fire timidă, nu că m-aș fi tratat de atunci, dar în prezența ei mă transformam, credeam că pot spune orice, că pot face orice, că pot fi eu însumi fără a da greș. Nu mă cunoștea, nu știa mare lucru despre mine, era clar că nu știa la ce să se aștepte din partea mea. Discuția despre carte și despre destinul celor doi a dat naștere unei temeri interioare. Îmi plăcea fata din fața mea, îmi plăceau tresăririle pe care le aveam la fiecare vorbă a ei, la fiecare gest, la fiecare privire. Nu voiam să am destinul lui Philippe și mă surprind spunându-i Te iubesc. La auzul vorbelor ce mi-au ieși necontrolat din gură, am crezut că se va speria, că va fugi, dar nu a făcut decât să îmi zâmbească, iar ochii îi deveniseră atât de strălucitori încât și lumina lunii păli. Spre fericirea mea, cartea invocată în acea seară nu a făcut decât să ne unească destinele pentru a scrie împreună la romanul vieții noastre.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2012.

Niciun comentariu: