duminică, 25 noiembrie 2012

Lebăda neagră

Tocmai ne luasem concediu și ne propusesem să profităm și să lenevim din plin ca să ne încărcăm bateriile. Plimbările prin parcuri și câte o ieșire la o cafenea păreau a fi suficiente. Au trecut așa vreo două zile și deja intervenea rutina. Nu era bine. Cu cafeaua în față am început să ne facem niște calcule și să vedem pe unde am putea călătorii. Inițial ne-am gândit la Grecia, dar tocmai fusesem la mare și parcă nu mai voiam lucrul acesta, apoi la Veneția, oraș romantic, liniștit, plin de istorie și artă, dar și pe acela îl mai văzusem cu ceva timp în urmă, chiar dacă numai în treacăt. Și deodată parcă cineva îmi șoptește la ureche: Paris și mă și surprind spunând cu voce tare. Reacția a fost cea pe care o căutam și decizia a fost luată. A doua zi, cu rezervarea în mână și cu bagajul aruncat în mașină, pornim la drum. Nu știu cum au trecut zecile de ore petrecute la volanul mașinii ci doar planurile pe care ni le făceam, unde vom merge, ce vom face, ce vom vedea. 




Ajunși la destinație am încercat să ne dezmorțim puțin și să ne odihnim dar cum nu mereu ajungem în Orașul luminilor nu am pierdut prea mult timp cu asta. Totodată profităm și sunăm și niște prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme. În seara aceea aveau planuri să meargă la un spectacol de balet și ne-au invitat și pe noi.

Ne întâlnim la Operă, după saluturile și întrebările de rigoare intrăm în sală. A fost Lebăda Neagră, un spectacol foarte frumos iar prim- balerina de-a dreptul magnifică. Urma să aflăm că era verișoara prietenului nostru și că avea pentru prima dată spectacol la Paris. La terminarea acestuia mergem în culise și apoi ieșim cu toții la un club pentru a sărbătorii succesul. Soția mea, atentă la toate detaliile ca orice femeie de altfel, observă că balerina noastră purta la gât un superb pandantiv, o lebădă dintr-o perlă neagră și cristale. Urma să aflăm legenda ei și faptul că era transmisă din generație în generație, de la profesor la student.

O avea de la profesoara ei de balet care la rândul ei o avea de la profesoara ei și tot așa. Legenda spune că o tânără  franțuzoaică, Amelie, iubea mult baletul. Pentru că provenea dintr-o familie săracă nu reușea să plătească orele de balet cu o profesoară dar cum putea să plece de acasă se ducea și se uita pe furiș, pe un geam, la școala unde preda o renumită profesoară, Madame Pavlovna, fosta balerină preferată a regelui, și apoi exersa când se ducea cu florile la piață. Madame a văzut-o că se uită mereu pe furiș și într-o zi, după cursuri, a deschis geamul și a invitat-o în sală. Fără prea multe cuvinte a pus-o să danseze. A rămas impresionată de pasiunea și ușurința cu care executa piruetele tânăra. A hotărât să îi devină profesoară cu condiția să vină doar după ore și să nu mai spună la nimeni. Zis și făcut. Timpul trecea iar Amelie devenise cea mai bună elevă a Pavlovnei. Într-o zi, după lecție, fata își face curaj și îi mărturisește acesteia că își dorește să danseze rolul lebedei negre așa cum văzuse ea cu ani în urmă, la operă. Este pregătită intens pentru acest rol iar în momentul în care se țin audiții la teatrul de balet este trimisă acolo de profesoara ei cu insistența de a nu spune niciodată cine a învățat-o să danseze așa. Primește rolul și reușește să devină prim-balerina teatrului de balet. La o serată cu colegii, îndemnată de cea care o ura pentru că îi luase locul, spune de la cine a învățat atât de multe. A doua zi, venind la repetiție la Madame Pavlovna, nu mai găsește decât o bijuterie din perlă neagră și cristale sub formă de lebădă neagră. Din acel moment  madame nu a mai fost de găsit și lumea a început să vorbească că s-a transformat în acea bijuterie pentru a-i putea fi alături tinerei Amelie, căci altfel i s-ar fi interzis să o mai vadă și chiar să mai predea balet. Amelie a continuat să danseze, dar a purtat mereu bijuteria în formă de lebădă, apoi a devenit profesoară și i-a dat-o celei mai bune eleve a ei care se pare că a continuat tradiția ajungând astfel la gâtul balerinei noastre. 

Impresionați de legenda ce tocmai am aflat-o ne încheiem seara într-o notă de optimism și hotărâți să nu pierdem nimic din ce se putea vedea în Paris.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2012.

Niciun comentariu: